Noricel, un norișor pufos și alb, locuia sus pe cer cu părinții săi, Mama-Soare și Tata-Soare. Împreună, pictau cele mai frumoase curcubeie pe cer, după fiecare ploaie. Râsetele lor erau la fel de strălucitoare ca soarele.
Dar în ultima vreme, cerul lui Noricel nu mai era la fel de senin. Mama-Soare și Tata-Soare nu mai pictau curcubeie împreună. Stăteau departe unul de celălalt, iar între ei se adunau nori cenușii și tăcuți.
În burtica lui Noricel a apărut o ploaie rece și tristă. Picături albastre de tristețe i se prelingeau pe obraji. “De ce nu mai e soare la noi în casă?”, se întreba el, simțindu-se mic și singur.
Uneori, ploaia se transforma într-o furtună roșie de furie. Noricel tuna și fulgera! Era supărat pe norii cenușii, pe tăcere și pe faptul că nu mai înțelegea nimic. Voia să sufle cu putere și să alunge totul departe.
Apoi, se lăsa o ceață galbenă de frică. Îl înfășura pe Noricel și nu-l lăsa să vadă nimic. “Dacă Mama-Soare și Tata-Soare o să uite de mine? Dacă o să rămân singur pentru totdeauna?”, șoptea el în ceața deasă.
Într-o zi, Mama-Soare a venit la el și i-a spus cu o voce blândă: “Dragul meu Noricel, eu și Tata-Soare vom locui pe dealuri diferite ale cerului de acum înainte. Așa este mai bine pentru noi.”
Apoi, a venit și Tata-Soare. L-a ridicat sus, sus de tot și i-a zis: “Vom avea două case pe cer pentru tine. Dar iubirea noastră pentru tine este un singur cer, imens și neschimbat. Niciodată, dar niciodată să nu uiți asta.”
Chiar și așa, în inima lui Noricel era un amestec de culori. Vântul Înțelept, care văzuse totul, a suflat ușor spre el. “Fiecare culoare pe care o simți este importantă, micuțule. Tristețea, furia, frica… toate fac parte din tine.”
“Lasă-le să iasă,” a șoptit Vântul. “Plângi când ești trist, tună când ești furios. Apoi, lasă soarele să iasă din nou.” Noricel a inspirat adânc și a lăsat toate culorile să iasă afară într-un curcubeu timid.
Cerul lui Noricel era diferit acum. Mama-Soare strălucea pe un deal, iar Tata-Soare pe altul. Dar amândoi îi trimiteau raze calde de iubire. Și Noricel a învățat că, deși părinții lui nu mai pictau curcubeie împreună, el putea să-și picteze propriul curcubeu, plin de toate emoțiile sale. Și era un curcubeu la fel de frumos.
