Într-o poiană însorită, printre flori colorate, locuia un fluturaș pe nume Zizi. Zizi iubea două lucruri mai mult decât orice pe lume: stejarul cel puternic, pe care îl numea Tata, și salcia cea blândă, pe care o numea Mama.
În fiecare dimineață, Zizi se trezea în scorbura sigură a lui Tata Stejar. Apoi, zbura vesel până la Mama Salcie, ale cărei ramuri legănate îi ofereau cea mai dulce umbră.
Dar într-o zi, un vânt puternic a început să sufle prin poiană. Vântul a scuturat ramurile lui Tata Stejar și a aplecat crengile Mamei Salcie. Nu mai stăteau la fel de apropiați ca înainte.
Zizi s-a simțit speriat și confuz. “De ce nu mai stați împreună?” a întrebat el cu o voce tremurată. “Vântul ne-a împins în direcții diferite,” a șoptit Tata Stejar.
“Dar te iubim la fel de mult, micuțule Zizi,” a adăugat Mama Salcie de pe malul celălalt al pârâului. “Chiar dacă nu mai putem crește unul lângă celălalt.”
Zizi a înțeles că poiana lui se schimba. Acum avea două case. Una era scorbura caldă a lui Tata Stejar, unde se simțea în siguranță și puternic.
Cealaltă casă era umbra răcoroasă a Mamei Salcie, unde se putea odihni și asculta foșnetul liniștitor al frunzelor.
La început a fost ciudat să zboare de la o casă la alta. Uneori i se făcea dor de Tata Stejar când era la Mama Salcie. Alteori, îi lipsea legănatul Mamei Salcie când era la Tata Stejar.
Dar în curând, Zizi a descoperit ceva minunat. Dragostea lui Tata Stejar și a Mamei Salcie nu se schimbase deloc. Era la fel de mare și puternică, chiar dacă venea din două locuri diferite.
Și așa, Zizi a continuat să zboare prin poiana lui, știind că avea mereu două locuri speciale unde era iubit și așteptat. Poiana era diferită, dar era tot a lui, plină de dragostea Mamei și a Tatălui său.
